Am prins puțini ani din perioada colectivizării. Eram copil când a izbucnit revoluția. O amintire însă le domină toate celelalte din perioada aceea.
În comunismul nostru, pământurile se lucrau voluntar, planificat și sistematic, iar roadele pământului se împărțeau tuturor celor care lucrau în minunata lume comunistă.
Bunicii au fost implicați “voluntar” în colectiv cu forța. Nonsensul era cauzat de sistemul de raportare, care trebuia să prezinte adeziunea plenară a țăranilor la valorile comuniste.
Deși, în realitate, a existat opoziție la intrarea în colectiv, raportările “la județ” includeau în categoria voluntarilor și pe cei care erau forțați să participe la colectivizare.
Pe unul dintre pământurile pe care bunicii le-au adus în colectiv se cultivau napi. Bunicii nu aveau nevoie de napi, dar pentru că inginerul și secretarul politic au decis că în zona respectivă se vor cultiva napi, ei trebuiau să asigure cota pentru celula de producție numită CAP. Napii furajeri erau hrană pentru fermele de vaci și porci din comună.
În ziua recoltării, oamenii “fericiți” mergeau la pământul lor “comun” și adunau napii de care nu aveau nevoie. O parte din planificarea muncii prevedea ca șoferi din SMT (Structura Motorizată a CAP) să meargă la pământul indicat de inginer și, împreună cu oamenii care lucrau pământul, să încarce roadele iar apoi să le ducă în ferme la cântărit. Problema era că aceste mașini de transport nu erau suficiente și nu aveau suficientă motorină.
În comunism, motorina era un fel de valută forte și se mai evapora. În ziua recoltei venea o primă caravană de mașini și unelte mecanizate. De regulă, inginerul și secretarul erau întotdeauna în primele mașini, și după ce aceștia ajungeau la destinație se retrăgeau iute pentru a raporta că sarcina era în plan și peste plan. Pe la amiază, mașinile de transport nu mai ajungeau la oameni.
Într-una dintre acele zile, eu eram cu bunica la intersecția a două drumuri și așteptam Raba (mașina de transport) pentru a aduna napii. Bunicul era deja la teren, de la primele ore ale dimineții. Împreună cu noi, la acea intersecție mai erau și alți oameni care așteptau mașinile de transport. Mașina se apropie, iar bunica spune cu voce tare să audă toți cei care stăteau la intersecție:
“Noi suntem la rând!”
Mașina încetinește și bunica se duce la geamul șoferului pentru a-i explica unde trebuie să mergem. Prin partea din spate a mașinii, un bărbat ajunge la cealaltă ușă a cabinei șoferului și se urcă în mașină. Atunci am văzut-o pe bunica furioasă. Își aranjează năframa de scandal și se pune în mijlocul drumului. Strigă la acel bărbat:
“Mă Petrică, io ce-s aici, P@lea Spătaru. Dă-te-aici jos din cabină, că dacă nu, mă duc la muierea ta.”
A fost prima și ultima dată când am auzit-o pe bunica spunând un fel de înjurătură. Dar eu nu știam ce înseamnă ce a zis ea. Bărbatul a bolborosit ceva, dar a coborât din mașină și ne-am urcat noi, victorioși.
Pe drum spre terenul cu napi, eu tot am repetat în minte “P@lea Spătaru, P@lea Spătaru.” Mi se părea că este un om important pe care să-l țin minte și care rezolvă probleme dacă îl invoci.
——————————————————————————————————————–
După ceva vreme, a avut loc o nuntă în sat. Cort, muzicanți, staroste, sarmale și prăjituri de casă…
Aveam un unchi mai modern și foarte șmecher. M-a chemat la el și mi-a dat niște bani să merg la staroste să îi cer să cânte pentru mireasă și mire o melodie. Cu alte cuvinte, o dedicatie muzicală.
“Ia aici banii aceștia și du-te la staroste, și spune-i să cânte melodia ‘Drumurile Noastre Toate’ de la Spătaru.”
Merg la staroste și acesta mă ia cu glume la microfon. Mă pune să recit poezia “Cățeluș cu părul creț”. O recit și lumea aplaudă. Apoi mă întreabă cât vreau pentru pantoful miresei. Eu îi spun că nu l-am furat, că am venit pentru o dedicatie.
“Aaaa, pai spune tare la microfon!” Îmi trag aer în piept și strig cu toată puterea, “Pentru mireasă, P@lea Spătaru, de la unchiu meu” și îl arăt cu degetul. Liniște în cort și apoi aplauze pentru mine.
