Dintre toate muncile pe care le făceam în vacanțe, una îmi produce și acum mâncărimi pe piele când îmi amintesc de ea: adunatul fânului.
Dimineața, bunicul se uita spre cer, preț de o țigară Carpați fumată fără grabă. Apoi mergea în grajd la cal și ieșea împreună cu el. Pe mine mă trimitea după ham, care era agățat într-un cui pe ușa mare a grajdului.
“Du-te și ia hamul, azi mergem la fân!” Asta era vorba care și acum când o repet în gând mă duce în curtea casei bunicilor, în dimineața cea mai calduroasă a verii.
Nu știu cum făcea bunicul, dar își alegea zilele caniculare pentru adunatul fânului. De fapt, nu era o enigmă atât de mare acum când înțeleg rostul lucrurilor. Atunci, când încă nu eram destul de copt la minte, aveam senzația că intenționat bunicul mergea să adunăm fânul când era cel mai cald ca să mă călească pe mine.
Apoi, nici nu se grăbea să ajungem devreme dimineața, când încă era răcoare. El spunea că fânul nu e bine să-l aduni cât încă are rouă pe el, că iarba putrezește. Așa că trebuia să treacă de ora 9 ca să fie uscată iarba.
Nu am fost nici cel mai harnic dar nici cel mai leneș. Mă descurcam destul de bine cu sfânta tremie a țăranului: sapa, coasa, furca. Totuși, dintre cele trei unelte, furca îmi făcea cele mai dese bătături în palme. Dar nu bătăturile din palme mă supărau, ci senzația pe care o aveam când, transpirat fiind de la căldură, cădea pe mine fânul uscat. Și era atât de uscat și părea atât de aspru că aveam senzația ca mă pișcă o armată de furnici. Și apoi mai erau și brusturi uscați în fân.
După ce adunam fânul în grămezi cu grebla, trebuia să-l clădim în căruță. Bunicul știa să-l clădească așa că mie îmi rămânea să arunc cu furca grămezile de iarbă. La început era ușor, dar apoi căruța devenea tot mai înaltă.
Era atât de cald afară încât nici greierii din iarbă nu mai cântau, se ascundeau în pământ. Corpul începea să transpire abundent pentru a se proteja de căldură și eu trebuia să arunc iarbă la 3 metri în vârful căruței. Unele aruncături nu-mi ieșeau și tot fânul cădea înapoi peste mine și se lipea de spate și de piept.
Era căldură sufocantă și o liniște profundă, ca atunci când vine furtuna de vară, dar furtuna nu mai venea. Nici bunicul nu mai avea chef de vorbit și eu, cu atât mai puțin.
Și terminam noi de încărcat căruța cu fân și mă suiam și eu în vârful ei, pe fânul acela aspru. Era un drum lung spre casă.
Ajungeam în cele din urmă în curte. Calul era și el ud leoarcă de la greutatea ce o avea de tras. Unde hamul se freca de pielea lui se făceau niște spume albe. Eu săream din vârful grămezii de fân și mă grăbeam la fântână. Apa în fântână era rece.
Repede scoteam o găleată de apă și mi-o turnam în cap. Și atunci, din cauza șocului auzeam cum îmi bate inima în cap. Dura câteva secunde până începeam să-mi revin dintr-un soi de îngheț și rapid mai turnam o găleată. Senzația de inimă care bate în cap venea și cu o dilatare a timpului. Era șocul de care aveam nevoie ca să pot continua cu descărcatul căruței și clăditul fânului în spatele casei.
Nu mi-a plăcut niciodată lucrul cu fânul. Și mai am de făcut un disclamer. Trecutul meu nu este un reproș adus prezentului. Pentru mine, trecutul este un soi bucurie gratis pe care o amestec cu bucuriile din prezent.
