Imediat după Revoluție au început să vină în țară ajutoare. Era manifestarea spontană a solidarității europenilor cu noi, românii. Ideea de ajutor a fost laudabilă. Manifestarea ajutorului a fost un amestec de confuzie, absurd pe alocuri și relativă utilitate.
Fenomenul a avut un moment de apogeu între 1990 și 1993, după care lucrurile s-au mai liniștit. În orașe, fenomenul ajutoarelor era vizibil, dar nu genera emoție și o întreagă suită de alte manifestări precum se întâmpla în sate. Azi nu poți vorbi despre acele momente fără să simți un soi de rușine amestecată cu sentimentul inferiorității.
Când am văzut eu prima dată ajutoarele, bunicul era “corator” la biserica din sat și a aflat că urmează să vină ajutoare și în satul nostru.
Era vara lui 1990. Într-o dimineață, bunica vine și îi zice:
“Du-te în poartă și stai acolo, că azi vin ajutoarele. Când vezi că vin mașini, să le faci cu mâna, că poate îți aruncă și ție ceva.”
Și am început veghea dimineața devreme. Cum vedeam câte o mașină, mă ridicam de pe șanț unde stăteam cuminte și le făceam cu mâna, energic și bucurie pe față. Oamenii din mașini nu erau cu ajutoare, erau în trecere doar. Sunt sigur că se uitau la mine ca la un copil cu oarecare retard. Unii mai făceau cu mâna înapoi, alții ba.
Pe la ora două după masă văd patru mașini în coloană venind. Două mașini mici și două dube. Am știut că acelea sunt ajutoarele. O emoție puternică m-a cuprins. Bucurie, extaz, agitație. Am strigat cât am putut înspre casă:
“Vin ajutoareleeeee!”
Când ajung în dreptul meu, din prima dubă se deschide geamul șoferului și din mers îmi aruncă ceva. Două bomboane mentolate și un creion mecanic. Creionul mecanic era nou nouț, încă în folie de plastic. Am păstrat acel creion nefolosit până ce l-am pierdut. Nu-l puteam folosi pentru că șoferul nu a aruncat și minele pentru acel creion. Era un model care folosea niște mine foarte groase ce nu se găseau la noi.
Ce erau ajutoarele de fapt?
Cel puțin în satul bunicilor, ajutoarele veneau din Olanda și Franța. Mecanismul era destul de simplu. Fie veneau pe o filieră religioasă, fie un “fiu al satului” ajuns în Occident se ocupa de colectarea ajutoarelor și le trimitea ori le aducea personal.
Când le aducea personal, respectivul era pomenit în biserică și era primit oficial la Primărie.
Primele ajutoare erau haine, alimente și conserve, dulciuri și categoria “diverse”, în care intrau tot ce nu intra în cele trei categorii principale.
Ajutoarele ajungeau la biserică sau la primărie și acolo se făceau pachete, apoi… tragere la sorți. Și fiecare cu norocul lui. Mecanismul tragerii la sorți era generator de situații haioase. Oamenii găseau în pungi, de regulă, lucruri de care nu se puteau folosi. Mai făceau schimb între ei cu pungile acelea.
Îmi amintesc că într-un an, o femeie din sat i-a zis bunicii să îmi dea mie din ajutoare o pereche de bocanci noi-nouți. Și m-am dus eu la femeia aceea acasă și scoate din lada de zestre o cutie și îmi zice:
“Ia vezi, nu ți-s buni ție boconcii ăștia?”
Erau niște clapari de copii verzi pe care nici eu nu știam cum să-i deschid. Am aflat mai târziu că erau clapari. Dacă doamne ferește reușeam sa-i încalț aș fi umblat cu clăparii prin sat. Nici eu nu mai văzusem așa ceva.
Ca să fie pace și liniște în comunitate, un sistem audio a fost împărțit la trei familii din sat. Boxele la o familie, casetofonul cu mai multe intrări la alta, stația de amplificare la altă familie.
De regulă, hainele erau de copii și adolescenți în prima etapă. Bărbații mai forțau să intre pe capetele lor câte o bască cu LA Lakers în locul pălăriei de paie.
Mătușile au început să poarte tricouri colorate cu mesaje haioase în engleză. De fapt, cea mai vizibilă modalitate de a vedea impactul ajutoarelor era în ținuta oamenilor.
Din multele mașini cu haine primite, unii își găseau haine pe măsură și acestea erau invariabil foarte colorate. Satul a devenit mult mai viu vizual. Și unde e multă culoare, apare și riscul kitsch-ului.
Prima conservă de carne din ajutoare am mâncat-o de Crăciun în 1991. Noi tocmai tăiasem porcul, dar bunica ne-a pus pe masă o conservă surpriză.
De-o parte era pomana porcrului și în mijlocul mesei pe o farfurie alba, o conservă cu cheiță.
Am deschis-o tot cu cuțitul, pentru că nu știam la ce folosește cheița aceea ce trebuie desprinsă de pe cutie. După ce am mâncat-o, am ajuns la concluzia că porcul nostru e mai bun decât porcul olandezilor. Unii au și făcut bani serioși din acele ajutoare. Ele veneau gratis, cum altfel, dar câte unul smecher, întreprinzător, scoate electronicele și le ducea la Oser la Cluj la vânzare.
Cu bune și rele, acea perioadă a existat și… atât.
