Eu asociez copilăria cu două gusturi. Gustul pâinii făcută în cuptorul de cărămidă și gustul laptelui proaspăt de la vacă.
Sunt două gusturi fundamentale care cuprind esența acelei lumi în care eu m-aș întoarce necondiționat.
În acest univers, ultimele manifestări arhaice existau împreună cu germenii lumii noi. Lumea cu televizor, telefon și ceva mai târziu, cu internet.
Sâmbăta dimineața, bunica mea punea aluatul la dospit. Eu nu înțelegeam prea bine cum, din apă, făină și drojdie de umplea o covată mare de lemn de aluat.
În mintea mea, sigur era și ceva vrăjă acolo.
După ce aluatul se umfla în covată, bunica mă trimitea să-l împing la loc, să nu dea pe dinafară. Și îmi băgam eu voios mâinile în aluat care era rece și fin. Oricât aș compara acum, nu pot asemui senzația atingerii aluatului cu nimic.
Bunica nu avea cuptor și mergeam cu aluatul la o mătușă în vecini. Pe când ajungeam cu covata în fața cuptorului, acesta era deja plin de jar.
Bunica punea aluatul în niște forme rotunde dintr-un metal negru și ușor. Făcea câte o cruce pe fiecare și le băga în gaura cuptorului și apoi le împingea cu o coadă de lemn până în capăt. Crucea aceea de pe aluat era parte din vrăja ce o făcea bunica.
Ușa cuptorului din fier era sigilată cu un amestec de pământ și bălegă de la vaci să nu cumva să iasă căldură.
La momentul potrivit, se deschidea ușa cuptorului și pita era gata de scos. Eu trebuia să bat pâinile cu o lingură de lemn peste negreala de la suprafață până dădeam de coaja maronie. În cuptor, din cauza căldurii, primul strat de aluat se ardea.
După încă o jumătate de ceas, pâinea se putea mânca. Când rupeam prima bucată, un abur plăcut mirositor ieșea din pâine. Parcă pâinea avea suflet. Atunci când era caldă, o mâncam fie cu unsoare și roșii, fie cu smântână.
Bunica mea era o vrăjitoare bună și pâinea avea suflet frumos mirositor.
