Casa bunicilor din Jucu mi se părea cât o catedrală când aveam 12 ani.
De fapt ea are doar două camere și un antreu, iar dacă nu sunt atent, dau cu capul în tocul ușii când intru.
Casa îmi pare acum este atât de mică încât abia mă pot întoarce în ea fără să răstorn ceva. Atunci, la 12 ani ma puteam ascunde in casa și nu mă găseau bunicii.
Îmi amintesc perfect de prietenii mei. Știu ce am discutat cu Ionuț și cuTudor acum 24 de ani într-o seară, la discoteca de la parterul magazinului universal din sat dar nu-mi mai amintesc exact ce am discutat cu colegii marți la ședință.
Îmi amintesc că am primit “doar” mere și nuci când am fost la colindat la 10 ani, într-o iarnă cruntă cu vifor, de la o mătușă zgârcită din capătul satului.
Știu că am făcut 10 lei din vânzarea de vișine într-o vară și din acei bani mi-am cumpărat prima tablă de șah.
Îmi amintesc și ce mi-a spus vânzătoarea când mi-a dat șahul.
Timpul copilăriei are o valoare aparte și evenimentele semnificative sunt întipărite în memorie, in detaliu.
Vimu și Eci erau parcă niște personaje din Marvel. Băteau toată Vișea (un sat apropiat) si apoi când veneau cei din Apahida tot la scandal, sărea toată discoteca în aer, si mesele si uneori si oamenii.
Ei, rămâneau în picioare.
În tavanul discotecii era un glob pământesc învelit în mici bucăți de oglinda. Cristi era la casete și cu mixerul schimba muzica când pe o parte, când pe alta..
Calin era mai mare decât mine. Nu mai știu cum m-am lipit de el dar era deștept avea un stil aparte de dans (Ace of Base, All that she wants, mama ce băga). Cumva părea din alt film, mai mult de la oraș deși era de acolo din sat.
O vara mai mare mi-a cerut geaca de blugi într-o seara si mi-a adus-o după un ceas. Era prima mea geacă de blugi, tare mândru de ea…Nu mai era albastra, era verde-albastră. Mi-am dat seama a doua zi ca a fost folosita pe post de pătura… Da ce să-i explic eu lui bunica..Cumva era ușor sa iubești la Jucu. Asta am aflat si eu ceva mai târziu.
La fân, când mergeam cu bunicul ziua nu se mai termina si mâncam sub căruța ca sa nu ne omoare soarele.
Muștele de vite când te sugeau din sânge simțeai cum drenează efectiv.
Varu’, nu-i zic numele că mă citește, a rugat-o pe prietena lui să mă învețe sa pup fete pentru că nu știam cum se face.
Dimineața mergeam la muncile câmpului, după masa la Someș la pescuit sau scăldat și seara în capătul satului pe șanț.
„Instituția șanțului” era ceva ce exista în orice sat.
Primul Carpați l-am fumat ca pariu. Cică, nu poți termina o țigară Carpați în doua minute fără să amețești. Confirm. Nu se putea
Timpul copilăriei pare să fie plin de detalii și foarte intens. Latinii au o vorba, Tempus Fugit, adică timpul zboară.
E cumva înșelătoare vorba.
Timpul nu zboară, el, raportat la fiecare dintre noi este același.
Nu vreau sa intru în fizica, dar timpul si spațiul nu au existat in primele clipe după Big Bang pentru ca era atât de dens totul încât lumina nu putea parcurge spațiul. De fapt noi am inventat timpul ca să nu îngrămădim într-o viața evenimente, locuri, oameni si experiențe.
Pe măsură ce ajungem la vârsta adultă, percepția timpului se schimbă și devine mai rapidă.
Pentru un copil de 10 zece ani, 1 an reprezintă doar 10% din viața lui, iar la douăzeci de ani, este doar 5%.
Pe o scară logaritmică, pentru ca un tânăr de douăzeci de ani să experimenteze aceeași creștere proporțională în vârstă ca un copil de doi ani, ar trebui să aștepte până la vârsta de treizeci de ani.
Această perspectivă explică de ce timpul pare să accelereze odată cu înaintarea în vârstă.
Percepția eronată asupra trecerii timpului, mai încet sau mai repede are legătură cu dezvoltarea creierului, O spun cei care studiază creierul uman, nu eu.
Timpul copilăriei și spațiul copilăriei sunt trăite la o intensitate, diferită față de maturitate.
Astăzi, vremea asta ciudată mi-a adus aminte de un moment din copilărie si, preț de 2 țigări m-am întors cu gândul la trecut.
M-am întrebat de ce casa bunicilor mei, care părea atât de mare în copilărie, acum pare atât de mică. Cumva, cred ca am înteles.
