Când mă uit în urmă văd gusturi și mirosuri, văd fețe de oameni, nu oameni întregi, văd anotimpuri și emoții sub forma unor respirații lungi, văd vârfuri abstracte și văi reale prin care am umblat.
Mintea reține detaliul sau întregul doar dacă el conține o trăire și nicidecum lipsa trăirii. Dacă mintea ar fi un univers fizic, ici și colo ar exista scurtături în spațiu-timp, “găuri negre” ce ar permite călătoria în orice loc călătorul ar dori să ajungă. A fost odată este pentru om, ar fi ceea ce o gaură neagră inseamnă pentru univers – o scurtatură.
Când spui cu voce tare, a fost odată, se deschide poarta călătoriei și într-o clipă mintea ajunge în alte locuri, în alte vremuri. Cu această formulă încep povestirile copilăriei. Nu pot explica oricât aș încerca reacția minții când aude cuvintele acestea sau când le citește pe o pagină. Cu a fost odată s-a deschsi, pentru noi toți, oamenii mari, lumea povestirilor cu zmei si feți frumoși si vrăjitoare, zâne, pitici și împărați.
Dacă în copilărie rostul acestor cuvinte era de a forma o vrajă, astăzi, când nu mai sunt copil le percep ca pe o rugăciune ce alungă în fundal rațiunea și aduce în fața ochilor bucăți din trecutul meu amestecate cu visele autorilor care au scris povestirile.
Există o diferență de percepție, acum față de atunci. Când citeam povestirile în copilărie era un soi de descoperire, fiecare pagină aducea o pădure nouă, un personaj miraculos, un castel, o “putere” pe care mi-o doream cum era aceea de a zbura..
Astăzi, nu mai sunt surprins, sunt liniștit, melancolic, resemnat. Am înțeles că Alba ca Zapada nu rămâne mereu tânără, că zmeii nu sunt toți naivi și puternici, că piticii s-au pietrificat și trăiesc acum prin grădini. Am văzut cum le-au căzut aripile cailor și umblă doar pe pământ și am înțeles că nu doar merele pot fi otrăvite.
Ies de sub vraja lui a fost odată care este pentru mine un moment vag fizic și atemporal. Nu reușesc să mă vad pe mine copil citind povestirile cu zâne și zmei. Știu doar că le-am citit și atât. Le cunosc șirul întâmplărilor, deznodământul, uneori copertile sau desenele dintre pagini dar nu cunosc, oricât aș încerca, locul, momentul, contextul în care le-am citit. Probabil starea de ceață pe care o am se datorează călătoriei prin gaura neagră. …………………………………………………………………………………………………
Și iată că am ajuns să mă vad citind. Stau cu mine în camera din Marasti rezemat de tocul ușii. Camera nu este nici mica, nici mare, cu un birou, un scaun, un pat și aproape o bibliotecă încăstrată în dulapul în care sunt așezate hainele. În biblioteca mea care nu are mai mult de 20 de cărți mici văd dicționarul român-francez. Înseamnă că deja sunt în clasa a V-a, atunci am început la școală să învățăm limba franceză.
Este vară și eu stau întins pe pat cu o carte pe piept. Nu am cum să nu recunosc cartea. Este mai mare decât cărțile din bibliotecă și are coperti cartonate albe-gri. Pe copertă este un chenar și în mijlocul chenarului un desen colorat, cu un căpitan care se uită printr-un hublou mare la o caracatiță. Căpitanul și caracatița se privesc în ochi.
Eu, cel din pat caut să mă uit la imaginile din carte și dau pagină după pagină apoi când găsesc paginile cu desene mă opresc la ele și le urmăresc atent.
Aha, îmi amintesc acum mai bine că de fapt m-au atras desenele din cartea aceea. Și mirosul. Mirosul de celuloză tipărită mă fascina. Mă uit la mine și zâmbesc cum îmi așez cartea pe față ca să simt acel miros straniu care se simțea cel mai bine dacă nasul meu adulmeca mijlocul cărții, locul în care erau lipite paginile puțin gălbui.
Dacă cartea nu avea poze oare mai eram curios să o răsfoiesc? Dacă cartea nu mirosea mai stăteam cu ea în brațe? Cine știe? Dacă nu era acea carte, ar fi fost altele cu siguranță. Dar cartea aceea – 20.000 de leghe sub mari a fost prima pe care am simțit-o. Și prima experiență, de orice fel ar fi ea, nu se uită.
Și eu din tocul ușii încep să mă încurajez. Haide, începe să citești. O să-ți placă! Eu cel din pat îmi tot bag nasul între coperti să miros cartea. Aproape că mă rușinez de mine cât de naiv sunt. Din păcate nu am citit atunci nici-o pagină. Am pus cartea pe piept și am închis ochii și am început să mă gândesc la imaginea de pe copertă, la felul dârz, aproape arrogant în care căpitanul privea în ochi caracatița. Și ea puțin speriată dar și fioroasă îl privea înapoi.
Așa l-am descoperit eu pe Jules Verne, naiv, adulmecând la propriu cartea. Până la finalul verii am citit patru din povestirile lui. Cumpăram cărțile după imaginile de pe copertă. Următoarea despre care îmi amintesc la fel de clar a fost Copiii căpitanului Grant care avea pe copertă primului volum, un vultur ce ducea în gheare un copil.
Privită de la o anumită distanță vulturul părea că are patru picioare, de fapt erau mâinile și picioarele acelui tânăr care atârnau ca și cum vulturul era un patruped cu aripi… Au urmat apoi, Insula misterioasă și Ocolul pământului în optzeci de zile.
Așadar, împart în două etape momentul descoperirii cărților și puterea imaginației. Înainte de Jules Verne a fost odata când eram spectator în povestiri iar mai apoi, odată cu Jules Verne am devenit eu însumi personaj în lumile misterioase și pline de aventuri ale francezului.
Am experimentat atunci, în mod conștient, primele visări cu ochii deschiși. Spun conștient pentru că este posibil să fi visat cu ochii deschiși și până atunci dar fără să realizez acest lucru. Jules Verne m-a determinat să călătoresc eu însumi cu Nautilus și pornind de la întâmplările descrise de el, să iau submarinul și să caut fundurile mărilor, de capul meu.
În psihologia britanică există expresia mental time travel care semnifică un fel de a fost odata dar mai personal, bidirecțional (trecut și viitor) și de cele mai multe ori, conștient.
Nu aș putea să închei altfel decât în modul deja consacrat această povestire – Și-am încalecat pe-o să, și v-am spus povestea așa.
text publicat în antologia Cartea cărților copilăriei sub coordonarea doamnei Irina Petraș.
Uniunea Scriitorilor din Romania – Filiala Cluj, Editura Școala Ardeleana, 2024
