În satul bunicilor e toamnă. Dacă în alte amintiri eram copil în vacanță, acum sunt om mare.
Bunicii au rămas la vârsta copilăriei mele, neschimbați.
Bunicul are o cămașă gri care a fost cândva albă, cu mânecile suflecate. La piept, în partea stângă, cămașa are un buzunar în care stau pachetul de Carpați și moșinile.
Bunica e și ea la fel, rochia neagră și șorțul gri care a fost cândva negru. Pe cap are o năframă neagră.
——————————————————————————————————————–
Toamna are două toamne în ea.
Toamna de dinaintea brumei, când ziua e mai lungă, când fructele mai stau în copaci și când nu e nevoie de pieptar.
Apoi, e toamna de după primele brume, când e deja rece, ziua e mai scurtă și pământul e umed.
Stăm toți trei pe banca din curte, unul lângă altul, eu om mare și ei fără vârstă. În grădina mică de la drum este o troiță și un gutui. Gutuile nu sunt încă coapte, și așa îmi dau seama că este prima toamnă, aceea cu ziua lungă. Strugurii sunt coapți. Sunt acei struguri mov, dulci cu coaja groasă. Nucile din nuc vor pica în curând. Bunicul vorbește cu mine.
“Fă-te mă un domn la oraș! Bunica îi continuă vorba: un doctor sau măcar un profesor.”
Eu sunt deja om mare dar ei încă mă vad copil. Nu le spun nimic, încerc să înțeleg imperativul.
Bunica are ochi albaștri amestecați cu umbre gri. Abia acum îmi dau seama ce frumoși sunt. Pentru ea, doctorul este domnul suprem de la oraș, profesorul este un soi de “second best,” a doua cea mai bună opțiune.
A locui la oraș nu te face automat domn ci mai degrabă orășean, iar a fi domn presupune și o realizare profesională.
Ca într-un film ce rulează de pe o rolă, pelicula se blochează fix în acest moment. Repornindu-se, lipsesc cadrele.
A ajuns a doua toamnă în curte, aceea de după brumă.
Strugurii nu sunt culeși, s-au stafidit în ciorchine.
Gutuile sunt în copac și pe jos sunt frunze. Mi se pare straniu că ele rezistă după ce au căzut frunzele. Așa trebuie să fie la gutui.
De fapt, așa a fost întotdeauna, eu nu am realizat asta. Nucile sunt sub nuc, acoperite și ele de frunze.
