În primii ani de după revoluție, în Mărăști, zona cunoscută sub numele de “Groapă”, era un depozit de mobilă. Noi, copiii, împărțeam acea curte cu niște cai de tracțiune uriași ce erau înhamati la ștrafuri, adică niște căruțe cu platformă, fără laterale, cu care se transporta toată mobila dintr-un apartament.
De regulă, jucam fotbal în curtea aceea. Într-o zi, un cal dintre aceia care stăteau la rând s-a speriat de mine sau de minge care venea spre mine. Eram foarte aproape de el, dar nu mi-am dat seama. M-a apucat de spate, m-a ridicat în aer și m-a trântit de pământ, apoi a trecut cu ștraful peste mine.
Ce îmi amintesc a fost că nu mai simțeam pământul sub picioare și o durere în spate, apoi am leșinat. Norocul meu a fost că acea platformă nu era încărcată.
Am rămas întreg și cu o cicatrice pe spate, un semicerc de la mușcătura lui.
Am avut însă norocul să cunosc acest animal și sub o altă formă.
Bunicul meu, în tinerețe, a fost argat la Hergelia Regală de la Jucu. Stătea ziua întreagă în șaua calului și avea grijă de caii scoși la păscut pe dealurile hergeliei. Mereu îmi povestea aceeași întâmplare de care era foarte mândru.
Într-o zi, a venit Regele Mihai la herghelie să își călăreasca calul. Avea un armăsar lipițan negru, de care și bunicul avea grijă. Și regale i-a salutat pe toți argații și le-a povestit istoria rasei de cai lipitan.
Bunicul meu știa o grămadă de lucruri despre cai, crescuse între ei.
De pe la 10 ani ai mei până când am ajuns adolescent, bunicul a avut un singur cal, o iapă albă. Îi zicea “Alba” când o alinta. Când stăteam să pierdem vremea și calul era în preajma, la păscut sau când îi aranjam coama cu o tesla, el îmi zicea: “Să știi că iapa asta e cal huțul”
Huțulul e o rasă românească, una dintre puținele. E un cal de talie mică spre medie, extrem de rezistent, atât la muncă cât și la sănătate, relativ docil. Îmi zicea că acest soi de cal huțul este atât de puternic încât nu simte efortul și că odată a văzut cum, din cauza efortului un cal, i-a crăpat inima. N-a știut când să se oprească din tras la deal o căruță încărcată peste măsură.
Cumva, zicea el că în fața efortului îi lipsește instinctul de conservare.
Am început să călăresc calul alb fără să am șa căci era scumpă. Eu îi dădeam mâncare, apă, îl spălam și îi aranjam coama și coada cu o tesla. Calul trebuia să fie aranjat tot timpul, să fie frumos pentru ca este un animal nobil.
De pe la 14 ani bunicul mă lăsa să merg singur cu căruța după una alta prin sat. Cred că el avea mai multă încredere în cal decât în mine. Calul știa drumul înapoi acasă de oriunde. E ca și cum azi pui mașina pe Waze și nu te mai gândești pe unde trebuie să mergi. Doar ai grijă să dai prioritate și să nu depășești viteza și… cam atât.
Într-o zi, calul m-a mușcat de mâna dreaptă. M-am dus să-i duc o găleată cu apă și din senin mi-a prins antebrațul cu atâta forță că m-au trecut toate transpirațiile. Nu l-a rupt. Dacă mușca cu toată forța lui, cred că putea ușor să rupă oasele.
Bunicul a venit să vadă care e treaba cu mâna mea. Apoi m-a întrebat pe mine, cumva știind că eu sunt de fapt de vină pentru că am fost mușcat.
“L-ai lovit de curând?”
I-am zis că în urmă cu câteva zile am fost cu căruța până la un pământ și brusc calul s-a oprit în mijlocul drumului și nu mai voia să meargă, așa că i-am dat cu scorbaciul pe spinare.
“Uite, ca să știi de ce te-a mușcat azi, pentru că l-ai lovit. Calul, ca și omul, e cu suflet. Nu se lovește.
Dacă s-a oprit atunci în drum, a știut el de ce s-a oprit. O fi văzut ceva în iarbă, un șarpe, caii se tem de șerpi, sau poate a văzut undeva câini. Se teme și de câini, chiar dacă e mai mare decât ei.
Când calul nu mai vrea să meargă, trebuie să te dai jos din căruță, să-l iei de căpăstru și să faci câțiva pași cu el și să-i vorbești, apoi, o să meargă.”
Mi-a explicat bunicul cu multă atenție o grămadă de lucruri despre cai atunci. A fost o lecție de anatomie și atitudini comportamentale. Am înțeles ce trebuie să știu dacă un cal ciulește urechile, dacă necheză, dacă vrea să te miroase cu nările sale mari. Am înțeles că el vede într-un câmp vizual mult mai deschis decât noi, oamenii, și de aceea el percepe pericolul altfel. Datorită instinctelor sale, calul are capacitatea de a simți starea persoanelor din preajma lui. Simte în special siguranța de sine și furia. Dacă vrei să te impui în fața unui cal, nu poți face asta ezitând.
Dintre toate animalele de lângă casa omului, cu care am interacționat, calul mi se pare cel mai complex. Are forță și noblețe, are voință, este sensibil. Este un partener de încredere dacă reușești să-l cunoști dar, este și o forță brută. Sub această ultimă formă, nu e bine să-l cunoști.
Ca “orășean”, să fi interacționat cu acest animal, să învăț să-l cunosc, mi s-a părut o șansă.
Dacă, de-a lungul istoriei, în câine omul și-a găsit un prieten, cu ajutorul calului, omul a cunoscut și a cucerit lumea.
