Bunicul meu avea o vorbă pe care am înțeles-o mult după ce el nu a mai fost.
El zicea: nuca-i bună, nucul ba.
Noi aveam în fundul grădinii un nuc mare. Pentru mine, nucul acela era copacul cel mai frumos.
Mirosea la fel de liniștitor precum teii, avea frunze mari și era falnic, cu umbră răcoroasă. În jurul lui era mereu liniște. La început de septembrie culegeam nucile aproape coapte și le decojeam. Nu așteptam să se coacă de tot ca să putem lua pielița de pe miez. Miezul era în felul acesta dulce și lăptos. Merita să ne mânjim toți copiii cu acel verde persistent ce părea că nu se mai ducea de pe mâini decât cu piele cu tot. De fapt, mergea cu un amestec de apă și oțet și sare sau ceva praf pe care îl punea bunica.
Frunzele de nuc erau și vrăjite, mă protejau toată vara de țânțari, noaptea. Cum să nu fie nucul bun. Aparent nu avea niciun cusur și eu încă prea tânăr să înțeleg subtilitatea vorbelor bunicului. Și totuși, am aflat mai târziu că nucul are un cusur.
Nucul este un copac egoist. Mult prea egoist. Pentru propria-i siguranță, el otrăvește tot în jurul lui. Pentru a crește repede și falnic, nucul dezvoltă o substanță (juglonă) care, de pe frunze și scoarță, ajunge în pământ. Odată ajunsă în pământ, omoară majoritatea plantelor de sub coroana lui mare.
Sub nucii mai tineri mai vezi câte-o buruiană, dar sub nucul bătrân, nicio frunză de iarbă nu crește. Sub nucul bătrân nu zboară nici albine și pe scoarța lui nu se suie gângănii.
El își otrăvește vlăstarele.
Nucul este bun cât stai la umbra lui într-o zi de vară. Te poți bucura de fructele lui, de mirosul lui și îl poți admira. Este un copac frumos, dar sub mantia lui invizibilă de egoism, nu poți sta.
Cândva, demult, am înțeles că sunt oameni precum nucul nostru din fundul grădinii și am înțeles ce spunea de fapt bunicul. Nuca-i bună, nucul ba.
