E aproape secolul XV, dimineața ploioasă de toamnă. Pe jos este mocirlă.
În dreapta, se întinde un zid lung și înalt, iar lângă el trec șase soldați cu zale și coifuri, ținând în mâini sulite și halebardă.
În fruntea lor, la doi pași merge un căpitan cu mâna dreaptă așezată pe mânerul sabiei.
Are cizme înalte până la genunchi.
Soldații merg pe Ulița Lupului să facă schimbul de dimineață în turn. Afară se simte miros de lemn ars și este liniște.
E aproape 1900, la amiaz, tot toamnă.
Pe clădirea mare sunt schele de lemn iar în fața ei, grămezi de ornamente de piatră sunt așezate în stive.
Patru căruțe cu grinzi de lemn așteaptă să fie descărcate. Caii sunt obosiți, au venit de la munte, drum lung.
Mesterii zidari și cioplitorii în lemn mănâncă fiecare pe unde pot, câte doi, câte trei. Unii vorbesc în limba română, alții în limba maghiară.
Un om înalt și slab, îmbrăcat în cămașă și vestă, cu mânecile suflecate, duce niște schițe în grabă în clădirea mare care este aproape gata.
Este seara de ieri, toamna indiană pe Kogălniceanu.
Doi muncitori lângă un motostivuitor vorbesc o limbă pe care nu o înțeleg. Nu este de-a noastră.
Niște tineri ies din clădirea mare. S-au terminat ultimele cursuri.
O statuie urmărește atent studenții, oamenii grăbiți, pe noi…
