Era după-amiaza ultimei zi din 1996.
Eu eram major de câteva luni iar în anul următor terminam liceul.
Atunci, în acel an, am făcut trecerea de la Rev la Revelion.
“Rev-ul” era petrecerea cu prietenii de final de an, un soi de clacă pentru distracție.
În această “manifestare” erau șapte-opt roluri bine definite iar restul erau personaje secundare.
Era foarte important personajul gazda, adică cel care punea la bătaie apartamentul pentru bairam, apoi 2-3 băieți descurcăreți din care unul avea mașină. Aceștia se ocupau de băutură. Mai erau fetele care se ocupau de mâncare și, foarte important, cel care avea casetofon cu multe beculețe, cu două intrări pentru casete.
Erau anii în care casetofoanele semănau cu niște brazi de Crăciun împodobiți iar beculețele urmau ritmul muzicii. Dar beculețele aveau un soi de retard evident.
Acest casetofon căruia îi erau scoase ușile pentru a baga și scoate rapid casetele era legat la o boxă. Boxa părea că este răcită, infundată. Avea o singură calitate, mergea foarte tare.
Mâncarea de la “Rev” era făcută de mamele noastre.
Erau mame ‘specializate’ în salata de boeuf, mame specializate în chiftele, bulete de cașcaval și șnițele, și apoi, mame specializate în sandwich-uri.
Azi, șnițelele sunt crocante, atunci șnițelele nu aveau crustă tare, ci erau moi la exterior.
Azi, chiftelele sunt fine, făcute dintr-o pastă de carne uniform, cumpărată la caserolă.
Atunci, mamele noastre făceau carnea pentru chiftele în casă la mașina de tăiat carne, cea cu manivelă. Și pentru că “Rev-ul” urma după Crăciun când mașina de carne era folosită intensiv, lamele ei erau tocite.
Chiftelele erau mai grosiere, mai crocante, mai bune.
În 1996, sandwich-ul cel mai des întâlnit pe platouri la petreceri era acela din pâine cu margarină, parizer cu șuncă, castraveți acri (tăiați pe lung) și caș ras.
Al doilea sandwich era cel cu pate, castraveți acri (tăiați rondele) și ou feliat sau ras. Problema cu acest al doilea sandwich era că, după ce îl mâncai era bine să nu vorbești măcar două minute în fața unei alte persoane.
Pate-ul cu ou și castraveți formau o combinație olfactivă aparte, adică un danf. Discuțiile aprinse după ce începeam să mâncăm erau legate de salata de vinete. A cui mamă a facut cea mai buna salata de vinete?
Vinetele nu trebuiau să fie tăiate foarte mărunt dar nici grosier. Era nevoie de un echilibru și puțin mister iar maioneza nu era bună dacă nu era din ouă proaspete de la țară. Dacă ar fi să compar salata de vinete cu unul din arhetipurile lui Jung aș zice că este arhetipul mască. Adică, o imagine cu o încărcătură simbolică a personalității acelui moment, duală și înclinată spre protejarea identității. La prima vedere, toate salatele de pe masă arătau la fel. După ce aveai sa le cunoști cu adevărat simței minunea. Asta era salata de vinete.
Cu băutura nu eram pretențioși.
Și acum văd două lazi de bere Ursus în sticle maro, cu etichetele lipite nu toate drep, puse lângă masa pe care era așezată mâncarea. Lângă bere erau două lazi roșii de Cola și apoi, pe o altă masă alte băuturi care de fapt erau majoritatea sticle de sticlă cu vin.
Ei, și astea erau de două feluri. Sticle de vin cu etichetă care se cumpărau din magazine și sticle de Borsec cu vin de casă.
Vinul de casă nu era sec sau dulce, era acru, dar bun.
Cum te stingea pe dinăuntru un pahar din acel vin nu o putea face nicio altă băutură. Era in acel vin multă bărbăție, determinare.
Dar pentru că era acru și noi prea tineri ca să-l putem “cuprinde”, rămânea pe mese până dimineața pentru că nimanui nu îi plăcea.
Și acum când îmi amintesc acel moment nu văd nicăieri plastic – sticle de plastic, pahare de plastic, farfurii de plastic.
După petrecerea de Revelion la bloc, mama celui/celei care ne găzduia făcea o criză de nervi.
Niciun set de pahare, farfurii, nu mai era complet.
Revin la acea zi, ultima din anul cu pricina.
Eu îmi caut ținuta de Revelion.
Aveam în dulap două sacouri și câteva cămăși, o pereche de pantaloni negri și blugi. Nu prea aveam ce combina pentru că știam pe dinafară toate combinațiile posibile.
Am avut însă atunci un atu. Primisem de ziua mea un parfum. Primul parfum scump pe care mi l-au cumpărat de ziua mea, cinci prieteni, punând mâna de la mână. Când îl folseam eram mai înalt, mai frumos, mai deștept. Era ca o vrajă. Așa îl percepeam eu
Îl știu și acum mirosul – Jean Paul Gaultier, Le Beau. O sticlă albastră, sub forma unui torso de bărbat.
Sunt pregătit să plec la Rev.
Ies din blocul meu din Mărăști zona Groapă și mă îndrept spre stația de troleu.
Am în mână un platou cu șnițele și în cealaltă mână o pungă în care am o sticlă de vin din acela dacic, acru.
Petrecerea de Revelion se ținea într-un apartament la un prieten pe strada Scortalior.
Urc în troleu și mă pun la mijloc. Eram mândru de parfumul meu care a urcat cu mine și mă uitam stânga-dreapta să văd dacă cineva simte amestecul lemnos al parfumului.
În troleu câtiva oameni dar și doi băieți și o fată cu platouri în mâini. M-am uita la ei, s-au uitat la mine. Cred că ne-am recunoscut ca parți ale unei grupări de revolutionari tineri ce se recunosc după platoul ce îl afiseză ostentativ. Eu i-am salutat pe ei în gând. Cred că și ei m-au salutat pe mine.
După Rev au venit treptat Revelioanele, petreceri la care eram petrecăreți și atât. Momente intense ca un sprint dar fără mame eroine, decorate în lupta cu chiftelele, fără masca din salata de vinete și fără căutarea apartenenței la grupul celor care poartă platoul de revelion cu troleul.
În acel an a fost ultimul meu Rev.
